În 1934, Meng descria pacienţii cu boli psihosomatice în termeni de psihoză a organelor, cu tulburări importante ale eului. Cinci ani mai târziu, în 1939, Glover arăta că aceste boli nu au conţinut psihotic, aceşti pacienţi având însă o constituţie narcisică.
În anii 1970-1980, o serie de psihanalişti argumentau că evenimentele corporale sunt legate doar în mod secundar de fantezii şi afecte, astfel că simbolizarea descoperită psihanalitic nu a avut probabil nici un rol în debutul bolii.
În 1963, însă, Marty şi M’Uzan observau că cei mai mulţi pacienţi cu boli psihosomatice au o fantezie deficitară şi că asociaţiile pe care le fac se referă în mare măsură la activităţi cotidiene. Sifneos (1970,
1973) a numit aceste personalităţi alexitimice, în sensul că persoana nu are capacitatea de a găsi cuvinte pentru a-şi descrie propriile sentimente. Aceste persoane au o serie de caracteristici comune:
- fac o descriere nesfârşită a simptomelor fizice
- se plâng de tensiune, iritabilitate, frustrare, durere, sentimentul de vid, agitaţie, nervozitate
- lipseşte în mare măsură fantezia şi descrierea elaborată a mediului
- au o dificultate marcată în a găsi cuvintele adecvate pentru a-şi descrie sentimentele
- plâng rar şi atunci când plâng, plânsul nu este legat de sentimentele adecvate
- visează rar
- afectivitatea este inadecvată
- au tendinţa de a acţiona impulsiv şi acţiunea este pentru ei un mod predominant de viaţă
- relaţiile interpersonale sunt fie slab reprezentate, fie supra-dependente şi evitante
- apare contratransferul frecvent în terapie, terapeuţii fiind cel mai adesea plictisiţi de acești pacienţi.
Totuşi cei mai mulţi pacienţi cu boli psihosomatice nu sunt alexitimici şi alexitimia nu conduce în mod obligatoriu la o boală psihosomatică. Multe tulburări psihosomatice nu relevă simptome neurotice sau psihotice. Mc Doyall (1980) susţine că pacienţii psihosomatici au nevoie să îşi păstreze boala ca reasigurare a propriilor limite corporale şi ca dovadă a propriei supravieţuiri psihosomatice. Concentrează mintea şi corpul şi astfel este evitată depersonalizarea din schizoidie, pacientul menţionând o pseudo-normalitate. Dacă în copilărie mama nu a reuşit să protejeze copilul de supra-stimulare traumatică, copilul va avea limite corporale slab definite. Mai târziu în cursul vieţii, conflictele mentale şi durerea vor fi descărcate fie psihosomatic, fie psihotic.
În boala psihosomatică, emoţiile care sunt prea ameninţătoare nu mai sunt trăite ca sentimente, ci sunt înregistrate ca experienţe somatice în simptomele fizice (Schoenberg, 2001).
Taylor susţine că capacitatea mamei de a primi sentimentele copilului şi de a le aprecia expresia permite treptat copilului să le tolereze şi conduce la o reglare afectivă adecvată. Dacă mama nu are capacitatea de a primi şi aprecia sentimentele copilului, copilul nu va reuşi să îşi dezvolte capacitatea de a identifica și verbaliza sentimentele în mod adecvat. Emoţiile ne-mentalizate pot contribui astfel la dezvoltarea fie a unei boli psihosomatice, fie a unei tulburări psihiatrice.
Schur (1955) arăta că la pacienţii psihosomatici există o regresie a aspectelor expresive ale emoţiilor. Krystal susţine că la non-născut există precursori afectivi ai stărilor de mulţumire şi de distres care sunt exprimaţi corporal. Pe măsura dezvoltării, aceste componente afective se maturizează şi se diferenţiază, iar aspectele cognitive ale afectelor încep să aibă un înţeles. Atunci când persoana poate acorda mai multă atenţie aspectelor cognitive comparativ cu cele fiziologice ale emoţiei, persoana îşi poate observa emoţia şi devine mai conştientă de sine. Conform cu Krystal, acest model este o utilizare optimă a afectelor ca semnale pentru sine. La astfel de persoane este necesar un cracking emoţional pentru a veni în contact cu propriile sentimente, identificând astfel anumite sentimente care se află la baza simptomelor lor psihosomatice.